Definiția cu ID-ul 901575:
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
FUGAR, -Ă, fugari, -e, adj. 1. Care a fugit (pe ascuns) dintr-un loc, pentru a scăpa de o primejdie sau de o constrîngere. Aduceau la cîrduri vitele fugare. SADOVEANU, O. I 268. Vine... să aresteze pe logodnica... fugară cu altul. CARAGIALE, O. III 16. ◊ (Substantivat) Ofițerul... se uită lung după fugar. STANCU, D. 158. S-a dat jos încetinel și l-a scos pe fugar din ascunzătoare. CARAGIALE, O. III 41. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. 2. Care trece repede, fără a putea fi reținut; trecător, fugitiv. Surîsul tău fugar ca o scînteie Ades mă face să tresar de frică. CAZIMIR, L. U. 88. În alergarea clipei călătoare Atîte-s date ochilor să vadă. Și cîte-mi trec, fugare, pe la poartă, Le cheamă toate sufletu-n ogradă. GOGA, C. P. 6. ♦ Care nu se oprește mult asupra unui lucru. Aruncau doar cîte o privire fugară asupra oamenilor cu paltoane îmblănite. DUMITRIU, B. F. 5. Eu venetic? strigă Tomșa scăpărînd din ochiu-i fugar. SADOVEANU, O. VII 8. Iubirea mea fugară De-abia s-a liniștit. TOPÎRCEANU, B. 35. 3. (Despre cai) Bun alergător, iute la fugă, fugaci. Doi voinici Cu caii sumeți... Cu caii fugari. ȘEZ. III 41. ♦ (Substantivat) Cal. Surugiul își îndesă căciula bine în cap, dădu fugarilor cîteva bice. SADOVEANU, O. III 286. Pașa mai tare zorește: Cu scările-n coapse fugaru-și lovește. COȘBUC, P. I 206. Banul tînăr Mărăcină... De pe malu-i a plecat, Pe-un fugar nencălecat. ALECSANDRI, O. 128.