FUNIE, funii, s. f. Frînghie. V. odgon. Avea pe el cojoc strîns pe trup c-un capăt de funie și-n cap o căciulă mare. SADOVEANU, B. 176. Zicînd aceste, se duce la dînsul acasă, își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Fig. Baba găurise stînca într-un loc și trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum. EMINESCU, N. 23. ◊ Funie de ceapă sau de usturoi = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊ Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strîmb, răsucit; (fig.) nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spînzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva, putînd fi interpretat ca o aluzie la dînsul. A se apropia (sau a ajunge, a se strînge) funia de (sau, rar, la) par = a se apropia deznodămîntul, sfîrșitul. A juca (ca) pe funii = a umbla pe funie, făcînd figuri acrobatice; a face echilibristică. (Fig.) Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, Măști cu toate de renume din comedia minciunii. EMINESCU, O. I 150.