FURCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.