FURIȘA, furișez, vb. I. Refl. A se strecura pe nesimțite, pe furiș; a pătrunde pe neobservate, pe ascuns, tiptil. Se furișă în umbra gardurilor și înaintă cu grijă pînă-n poarta chiaburului. MIHALE, O. 491. Maică-sa îl pîndea mai cu seamă cînd se furișa în grădina din dosul casei la vremea cireșelor și a prunelor. SADOVEANU, M. C. 9. Ca doi copii nevrîstnici ne furișăm pe stradă; Ne cheamă pretutindeni ferești licăritoare. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 28. ◊ (Metaforic) Cînd am ieșit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furișat o rază. IBRĂILEANU, A. 215. Din vale și de pe stînga se furișau pînă la mine sclipirile scurte și fugătoare ale Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. ◊ Tranz. Ochii furișau priviri, și vorba tot furiș ne pipăia auzul. SADOVEANU, O. VII 205. Furișează cîte-o privire, ș-ascut urechile, doar d-or prinde ceva. DELAVRANCEA, H. T. 131. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se depărta pe furiș. Ciobanul se furișă de fiul de boier. ISPIRESCU, L. 251. Furișîndu-se de Ivan, iese cu dînsa [cu darabana] afară. CREANGĂ, P. 310.