FÎNTÎNĂ, fîntîni, s. f. 1. Groapă de obicei cilindrică sau prismatică (uneori cu pereții pietruiți), cu ghizduri împrejur, săpată în pămînt pînă la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea cu apă; puț. A mîncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fîntînă să bea. CARAGIALE, O. III 53. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lîngă o fîntînă cu ciutură. CREANGĂ, A. 143. Culcă-te colea, lîngă fîntînă, la răcoare; și dormi într-una pînă dimineață. ALECSANDRI, T. I 449. ◊ Expr. A căra apă la fîntînă = a întreprinde acțiuni zadarnice, a depune o muncă inutilă. ♦ Construcție (de obicei de zidărie) care adăpostește o sursă de apă, servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ în parcuri, pe străzi etc. ◊ Fîntînă arteziană v. artezian. 2. (Regional; atestat în forma de pl. fîntîne) Izvor. Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc’, stelele scapără-n cale, Apele plîng clar izvorînd în fîntîne. EMINESCU, O. I 231. – Pl. și: (rar) fîntîne.