ghem (gheme), s. n. – 1. Obiect de formă rotundă, rezultat din depănarea unor fire. – 2. Cocoloș, bulgăre. – 3. Al treilea compartiment al stomacului rumegătoarelor. – Mr. gl’om, gl’em, megl., istr. gl’em. Lat. glǒmus, prin intermediul unei forme pop. *glemus (Miklosich, Consonantismus, II, 59; Densusianu, Filologie, 447; Pușcariu 711; Candrea-Dens., 734; REW 3801; DAR; Philippide, II, 643; Iordan, ZRPh., LVI, 230; Graur, Revue de Philologie, XI, 267; Rosetti, I, 57), cf. alb. ljëms, it. ghiomo (ven. gemo). Totuși, modificarea vocalismului s-ar putea explica și ca rezultat specific limbii rom., pe baza lui *ghiom, cf. mr. gl’om, it. ghiomo, prin intermediul unei asimilări produse la pl. *ghiome › gheme. Cf. sl. glenŭ, pol. glon, pe care Berneker 301 le derivă de la același etimon lat. Der. ghemotoc, s. n. (ghem, cocoloș; obiect mototolit), cu var. etimologice ghiomotoc și cele expresive ghemoltoc, glomotoc, ciomîltoc; ghemui, vb. (a ghemotoci, a face ghem); ghemoșat, adj. (strîns, ghemuit); ghemejat, adj. (ghemuit); ghemîrdîc (var. ghemîrdoc), s. m. (mucos, țînc, puști), cu suf. expresiv; înghemui, vb. (a ghemui; a îngrămădi), al cărui ultim sens, care apare la unii scriitori moderni, de ex. la Bassarabescu, pare urmarea unei confuzii cu înghesui; (în)ghemuială, s. f. (acțiunea de a ghemui); ghibirdic (var. ghibizdoc), s. m. (pitic, năpîrstoc), formație paralelă lui ghimîrdic, cu o confuzie între ghem și gheb; ghibiroancă, s. f. (cartof); ghibirdeci, s. m. (pitic, pigmeu).