grăúnte și (maĭ vechĭ) grăunț n., pl. numaĭ grăunțe (var. din grunț. Forma grăunte e după munte-munțĭ. Cu grîŭ n’are legătură). Bob, fir, gránul de cereale orĭ de alt-ceva: un grăunte de grîŭ, de popușoĭ, de orez, de muștar, de nisip. Pl. Est. Grăunțe de popușoĭ: a da grăunțe găinilor. Fig. Sacu cu grăunțe, traĭsta cu orz, locu de unde poțĭ trage vreun folos: toțĭ aspiraŭ la sacu cu grăunțe! A avea grăunțe în cap, a fi foarte prost. V. gărgăun.