HOȚ, HOAȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. Cum v-am povestit la crîșmă, au năzuit doi hoți la parale. SADOVEANU, B. 110. Aista are să-ți spargă casa ș-are să te prade; aista-i un hoț. HOGAȘ, DR. II 151. Te pradă hoții. ȘEZ. III 116. Și mă scoate, dacă poți, De prin mîni, de pe la hoți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ Hoț de codru v. codru. Hoț de drumul mare v. drum. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean, perfid. Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea și hoață, Îmblă-n față să ne-o scoață. ALECSANDRI, P. P. 278. 2. (Familiar, cu o nuanță de ușoară mustrare și uneori de admirație) Ștrengar, șiret. Rada-i mare hoață, Poate satul tot să-l scoață Din sărit. COȘBUC, P. I 98. Ce văd? Iar hoțu cel de Leonaș? ALECSANDRI, T. I 217. Să-mi aleg... [o fată] Cu fața de ardeleancă, Cu ochii ca o șerpoaică Și hoață ca o vulpoaică. ȘEZ. IV 219.