HÎTRU, -Ă, hîtri, -e, adj. (Mold., Bucov., rar Transilv.) 1. Glumeț, mucalit, poznaș. Și-așa de multe judecăți avea popa, încît vrun amărît hîtru îl boteză «popa Bucluc», poreclă rămasă pînă la moarte. CAMILAR, N. I 332. Era bărbat sprîncenat și întunecos; hîtru, fără a zîmbi. SADOVEANU, M. C. 166. ◊ (Substantivat) Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume. ALECSANDRI, P. III 437. 2. Isteț, deștept. Băietul în ruptul capului nu vrea să învețe carte, nefiind tocmai hîtru. ȘEZ. I 88. 3. Șiret, viclean. O țigancă foarte hîtră și înșălătoare. SBIERA, P. 108. ◊ (Adverbial) Rîde hîtru badea Toader; El știa ce o să iasă. BENIUC, V. 106. ◊ (Substantivat) Și motanul toarce-n sobă... Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48.