IRONIE (< fr. ironie < lat. ironia < gr. eironeia, ironie; simulare) Figură de stil, folosită și în oratorie, caracteristică prin ușoara sau amabila batjocorire a unei persoane, a unui obiect sau a unei idei, rezultat al ciocnirii a două judecăți: una exprimată, socotită ca neadevărată și alta subînțeleasă, cea adevărată. Denumită și antifrază, ea exprimă contrariul de ceea ce ar trebui să se înțeleagă. Ex. CAȚAVENCU: „Ei, cum să-l trimiți în Cameră, nene, pe stimabilul?” (I.L. CARAGIALE, O scrisoare pierdută) Ex. „Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă, Vestejiți fără de vreme, dar cu creier de copil, Drept științ-avînd în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană!” (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ironia este exteriorizată nu numai prin cuvinte, dar și prin tonul cu care se rostește fraza. Ironia fină și plină de sens capătă denumirea de ironie socratică, ironie folosită de Socrate în ridiculizarea adversarilor lui. Cînd aceasta ascunde o laudă sub aparența ridiculizării sau invers, ea capătă denumirea de asteism (< gr. asti, oraș). Acest fel de ironie, implică, în formularea ei, o oarecare urbanitate.