ISTOVI, istovesc, vb. IV. 1. Refl. A se slei de puteri (din cauza bolii sau a muncii); a se epuiza, a se extenua. Se istovise de tot, nu mai era în stare să se miște, nu-și putea înturna nici capul. MIRONESCU, S. A. 36. Se uita... cum i se istovește sub ochi odorul. VLAHUȚĂ, O. A. 130. ◊ Tranz. Trebuia un om nou care să nu fie obosit de toate cîte vă istoviseră pe voi. DEMETRIUS, C. 37. Îi istoveau bolile, îi ticăloșea neștiința. SADOVEANU, O. II 462. 2. Tranz. A sfîrși, a termina, a isprăvi; a epuiza. Să-i cerem [de mîncare] răspunse liniștit beizade, și ne va da poate, dacă cei care au căzut înaintea noastră n-au istovit totul. SADOVEANU, Z. C.192. ◊ Refl. Ca într-o groapă fără fund se istoveau averile, fără s-o poată umplea. VLAHUȚĂ, O. A. 214. ♦ (Rar) A pune capăt zilelor cuiva; a omorî, a ucide. Abia istovise Ercule pe balaur și numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine și-i spune cele ce s-au întîmplat. ISPIRESCU, U. 64.