izvór n., pl. oare (vsl. iz-vorŭ, fîntînă; bg. sîrb. izvor. V. var, samovar). Locu de unde ĭese apă din pămînt, de unde încep a curge rîurile. Șipot, loc de unde ĭese (țîșnește) apă: mă duc la izvor să ĭaŭ apă. Fig. Origine, început, principiŭ, cauză: invidia e izvoru multor rele. Depozit, comoară: acest om e un izvor de bunătate, de glume. Pl. Documente, texte originale, inscripțiunĭ: izvoarele filologiiĭ româneștĭ. A ști un lucru din izvor sigur, din sorginte sigură, de la un loc orĭ de la o persoană sigură, serioasă. Izvoru tămăduiriĭ, o sărbătoare mobilă în Vinerea din săptămîna Pașteluĭ.