JAR s. n. 1. Totalitatea cărbunilor incandescenți care rămîn în foc după ce s-a terminat arderea cu flacără. V. jăratic. Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care și-au astîmpărat foamea. C. PETRESCU, A. R. 188. Am luat ibricul și l-am pus pe jar. STĂNOIU, C. I. 118. [Mămăliga] se prăjește pe jar. ȘEZ. V 52. ◊ (Adesea în comparații) Inima-mi arde ca jarul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Arșiță, dogoare. De-al soarelui jar cotropit, Pămîntul sub vrajă rămîne. MACEDONSKI, O. I 180. Și moare emirul, sub jarul pustiei. id. ib. 147. 2. Fig. Fierbințeală, febră; suferință arzătoare. Potoleau jarul răniților, fierbîndu-le ceaiuri. PAS, Z. III 49. Dă-i apă, jarul rănilor s-aline. TOMA, C. V. 45.