JUDECATĂ, judecăți, s. f. I. 1. Facultatea de a gîndi logic, de a descoperi pe cale rațională relațiile dintre fenomene; minte, rațiune, inteligență. Au covîrșit puterea mea de judecată. CARAGIALE, O. III 248. Critica lui era plină de dreaptă judecată și de bunăvoință. GHICA, S. A. 80. ◊ Loc. adj. Cu judecată = cu bun simț, cu tact, cuminte, serios. Fata cea mai mare era mai tăcută și mai cu judecată. ISPIRESCU, L. 175. 2. (Logică) Legătură riguroasă între două noțiuni, dintre care una (predicatul) definește și lămurește conținutul celeilalte (subiectul). II. Acțiunea de a judeca, dezbatere judiciară; proces. În mijlocul ogrăzii moș Șărban, înconjurat de ceilalți țărani, se sfătuiau ce să mai vorbească mîne la judecată. BUJOR, S. 144. Nu te vîrî în judecăți. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Fig. De ce fugi, domnule Nică? C-ai fost la boierul cel bătrîn? Să nu-ți fie rușine și nici rău să nu-ți pară, că s-a apropiat ziua judecății. REBREANU, R. I 298. ◊ Expr. A da (sau a trage) în (sau a chema la) judecată = a chema pe cineva în fața justiției, a intenta cuiva un proces. (În religia creștină) Judecata de apoi = judecată solemnă în fața căreia se crede că dumnezeu va chema pe toți oamenii cînd va veni sfîrșitul lumii.