JUDÉȚ (lat. judicium) s. n. 1. Circumscripție administrativ-teritorială și colectivitate umană alcătuită din orașe, comune rurale – în temeiul condițiilor istorice, geografice, social-politice, etnice, ale legăturilor culturale și tradiționale ale populației – cu o denumire, o reședință și organe locale care asigură administrația județeană. Existența j. este contemporană cu alcătuirea statelor române. Numele de j. era propriu Țării Românești. În Moldova s-a utilizat termenul de ținut. În Ardeal se folosea denumirea de comitat și district, iar în zonele secuiești și săsești aceea de scaun. În Țara Românească majoritatea j. s-au constituit în jurul apelor care le străbăteau, luându-și numele acestora (ex.: Olt, Argeș, Ialomița ș.a.). În Moldova și Transilvania majoritatea j. s-au format în jurul unor cetăți sau orașe de la care și-au luat denumirea (ex.: Neamț, Suceava, Bihor). Alături de nume, stema constituie un semn caracteristic și simbolic al j. În perioada 8 sept. 1950-17 febr. 1968 j. au fost desființate și înlocuite cu regiuni. La reînființarea j., 23 de județe istorice au fost omise, în mod abuziv, din Legea nr. 2/1968 (Baia, Câmpulung, Ciuc, Covurlui, Dorohoi, Făgăraș, Fălciu, Muscel, Odorhei, Putna, Rădăuți, Râmnicu Sărat, Roman, Romanați, Severin, Someș, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Trei Scaune, Turda, Tutova, Vlașca). În 1999, în România existau 41 de județe și, separat, municipiul București, cu rang de județ. 2. (În Țara Românească până în sec. 18) Denumire dată cârmuitorului unui oraș. În Moldova i se spunea șoltuz. 3. (Înv. și pop.) Judecată.