JUPÎN, jupîni, s. m. (Învechit) 1. Titlu de politețe dat persoanelor care ocupau o anumită demnitate sau funcție înaltă. Jupîn Orheianu întinse iar cupa peste umăr. SADOVEANU, O. VII 158. Măi jupîne pîrcălabe, Tu din lanțuri mă sloboade. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ♦ Titlu de politețe echivalînd cu «domn», «cucon». De vînzare ai oul ăsta, prietene?... – De vînzare, jupîne. ISPIRESCU, L. 267. Jupîn Dumitrache... eu gîndesc că numa ți-ai făcut spaimă degeaba. CARAGIALE, O. I 46. (Cu pronunțare regională) Stăi, giupîne, nu mai da, Că ți-oi spune tot ce știu. ALECSANDRI, P. P. 130. ◊ (În personificări) Deasupra focului domol, Jupînii corbi dau rotocol. BANUȘ, B. 122. 2. (Uneori în opoziție cu slugă) Patron. Moșneagul se oprește, pipăie marfa, se tocmește cu jupînii. C. PETRESCU, S. 46. Neobișnuit cu trebile negustorești, părui stîngaci... și tot ce făceam nu plăcea gusturilor jupînului. DEMETRESCU, O. 95. Cum are slugă jupînul își are și el stăpînul. PANN, P. V. II 35.