LAC¹, lacuri, s. n. Întindere (mare) de apă stătătoare, naturală sau artificială, închisă complet între maluri și uneori cu scurgere la o mare sau la un rîu. V. iezer, ghiol, heleșteu, baltă. Privind în lac, Copila, ca-n oglindă, Cerca și nu putea pe plac Un brîu pe trup să-și prindă. COȘBUC, P. I 69. Lac de-ar fi, broaște sînt destule! CREANGĂ, P. 186. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri. EMINESCU, O. I 152. Văd insule frumoase și mări necunoscute, Și splendide orașe și lacuri de smarald. ALECSANDRI, P. III 5. ◊ Fig. Merseră înainte prin dungi de umbră și prin lacuri de soare. SADOVEANU, O. IV 77. ◊ (În toponimie) Lacul Roșu. ▭ Puțin mai înainte sînt vestitele băi de la Lacul Sărat. VLAHUȚĂ, O. A. II 123. ◊ Expr. A sări (sau a da, a cădea) din lac în puț = a cădea dintr-o nenorocire în alta, a da de un rău mai mare fugind de alt rău. ♦ Fig. Cantitate mare de apă sau de alt lichid. ◊ (În metafore și comparații; prin exagerare) Ghiță Lungu s-a retras, lac de nădușeală. SADOVEANU, M. C. 145.