LEIT, -Ă, leiți, -te, adj. 1. (Mai ales în expr.) A fi leit sau leit-poleit, leit-poseclit = a fi asemănător cu..., a fi întocmai, la fel, aidoma cu... Sultănica era leită-poleită răposatul. DELAVRANCEA, S. 11. Mumă-sa cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-seu. ISPIRESCU, L. 144. Trei lulele de lut negru, care sînt leite-poseclite «lulele romînești». ODOBESCU, S. II 288. ◊ (Adverbial) Crucile care sîngerau în cimitir, la para focului de sub troiță, erau leit aceste trunchiuri de goruni. GALACTION, O. I 268. 2. (Despre îmbrăcăminte) Turnat (pe corp). Nu degeaba dăduse cinci poli: îi ședeau bine hainele nemțești leite pe trup. SLAVICI, O. I 329. Fracul îl strînge... dar croitorul încredințează că parcă e leit pe trupul său. NEGRUZZI, S. I 238. ♦ (Despre oameni) Îmbrăcat într-o haină ca turnată pe corp. Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai val-vîrtej Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji. EMINESCU, O. I 147. ♦ Fig. (Despre păr, rar) Desfăcut, răsfirat (pe spate și pe umeri). Albă, dalbă fată... Cu păr aurit, Pe umeri leit. ODOBESCU, S. III 200. 3. (Rar; în poezia populară) Netezit, lustruit, strălucitor. Un porumb frumos, leit... Despre apus a venit. ALECSANDRI, P. P. 395. – Pronunțat: le-it.