LENEȘ, -Ă, leneși, -e, adj. (Despre oameni) Căruia îi lipsește dorința (și voința) de a munci, de a fi activ, căruia îi e lene; trîndav, puturos. Leneșul Octav se plimbă în gondola sa culcat. MACEDONSKI, O. I 242. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, O. A. 218. Ferește-mă... doamne... De lelița leneșă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Fig. (Despre un lucru care se află în mișcare) Încet, fără energie, domol, alene. De cealaltă parte, pe iaz, se mișcau negurile leneșe ale serii, pe deasupra apelor întunecoase și peste pădurea gălbie de trestii. SADOVEANU, O. I 369. Îl pofti să șază... lîngă căminul în care foșneau cu flăcări leneșe două buturugi uriașe. REBREANU, R. I 167. ◊ (Despre o stare sau o acțiune) Urmărea c-o privire leneșă legănarea vălătucilor de nori. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Atmosfera leneșă... a cafenelei... era toată viața lui. EMINESCU, N. 36. ◊ (Adverbial) Iar Crișul În matca lui leneș se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. ◊ (Substantivat) Hai, leneșilor, mai iute, mai cu inimă; duceți stejarul în lemnărie. ALECSANDRI, T. I 447. Dară mama nu mă lasă Să-i aduc leneșă-n casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. Scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă.