LIPSI, lipsesc, vb. IV. I. Intranz. 1. A nu fi, a nu exista, a nu se afla. Văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. Portretul părintelui său lipsește din părete. EMINESCU, N. 81. Pe cînd ne lipseau și cărți și tipografie. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ (În construcții negative, accentuînd existența) A urmat între ei o luptă îndelungată în care nici cuțitele n-au lipsit. SADOVEANU, O. VI 385. Nu lipsea de la masă vin bun și veselie. CARAGIALE, O. III 62. ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Iubite Ghica, îți scriu pe scurt, căci vremea îmi lipsește. BĂLCESCU, la GHICA, A. 546. Îi lipsea lucrul cel mai trebuincios, adecă focul. DRĂGHICI, R. 69. 2. (Despre persoane) A nu fi de față, a nu se găsi într-un loc la un anumit moment; a absenta. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are și alte treburi. SADOVEANU, B. 32. Grigore n-a lipsit, firește, de la marea serbare cum n-a lipsit nimeni. REBREANU, R. I 264. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. ♦ (Întrebuințat mai des la imperativ, uneori determinat prin «din ochii mei», «din fața mea», «dinaintea mea», «de aici») A se da la o parte, a pleca, a dispărea, a fugi. Lipsește din ochii mei și să nu te mai prind pe aici. DUMITRIU, N. 48. Lipsiți din fața mea! a răcnit iar măria-sa Kira. SADOVEANU, D. P. 111. Haiti! lipsește dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa. CREANGĂ, O. A. 151. Lipsiți amîndouă... Să nu vă mai văd. ALECSANDRI, T. I 363. 3. (Uneori construit cu dativul) A mai trebui ceva, a fi incomplet, a fi lipsă. Mai lipsesc cîteva scînduri la gard. ▭ Te dedeseră afară pentru niște bani ce lipseau. ALECSANDRI, T. I 381. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», conj. «(ca) să») Lucru ce-i lipse de a veni în desăvîrșită mulțămire, era că nu pute să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacile. DRĂGHICI, R. 100. ◊ Expr. Puțin (sau un fir de păr) lipsește (sau a lipsit) (ca) să (sau că)... = cît pe-aci, aproape să. Ridicase securea să-l lovească; un fir de păr a lipsit că nu i-a despicat tidva. MIRONESCU, S. A. 59. Îl socotiră nebun și puțin a lipsit să-l închidă. NEGRUZZI, S. I 203. Puțin lipsi ca să îi pedepsească. GORJAN, H. I 123. Asta (sau atîta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei surprize neplăcute. A-i lipsi (cuiva) o doagă v. doagă. 4. (Întrebuințat mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a ezita, a pregeta. Kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria. SADOVEANU, Z. C. 312. Dacă aflu, nu voi lipsi să vă comunic îndată. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ (Franțuzism învechit) A omite, a uita, a se sustrage (de la ceva). Am lipsi tuturor credințelor noastre cerînd o asemenea măsură. ODOBESCU, S. III 347. Mai întîi, nu lipsesc a cerceta despre întregimea sănătății matale și a copiilor. ALECSANDRI, T. I 133. II. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dispensa de ceva, a se priva, a renunța. Nu-mi mai trebuie să-i mai întîlnesc; mă lipsesc. SADOVEANU, P. S. 30. Mă lipsesc de un așa odor. ISPIRESCU, L. 327. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157. ♦ Tranz. (Urmat de obicei de determinări introduse prin prep. «de») A lua cuiva ceva necesar, a-l face să nu mai aibă ceva, a-l priva de ceva. Nu pot lipsi copiii de prezența mea. C. PETRESCU, C. V. 201. Moartea o lipsise și de tatăl său. NEGRUZZI, S. I 20. Nu mă lipsi de soru-ta. GORJAN, H. IV 176.