LUNĂ¹, (II) luni, s. f. I. 1. Astru satelit al Pămîntului, vizibil mai ales noaptea, cînd reflectă puternic pe pămînt lumina pe care o primește de la soare. Luna se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de cositor. SADOVEANU, O. VII 163. Iat-o! Plină despre munte iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh luminînd pămîntul. CREANGĂ, O. A. 156. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. Cine n-are dor pe vale Nu știluna cînd răsare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Lună nouă v. nou. Lună plină v. plin. ◊ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut (parcă) din lună = a fi rupt de realitate, a-și pierde simțul practic, a fi cu capul în nori. Circumstanța atenuantă pe care... o acordau acestei ființe șubrede, cu capul mare susținut pe un gît ca un vrej, trăind în lună. C. PETRESCU, Î. II 215. Nici nu-nțeleg, – parc-am căzut din lună. Prin suflet simt durerea lumii toată, Pe care însă nimeni niciodată Nu a putut prin vorbe să mi-o spună. D. BOTEZ, P. O 10. A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mîna = a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. Cîte-n lună și-n stele (sau în soare) = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri. Toată noaptea mi-a pus fel de fel de întrebări... Cîte-n lună și-n stele. CAMILAR, TEM. 83. Cinsteau și vorbeau; mai ales Ghiță Botgros își dezlegase traista, spunea cîte-n lună și-n stele. SADOVEANU, O. I 48. ◊ (În metafore și comparații) Bocancii lustruiți lună. 2. Lumina astrului definit mai sus. Luna se strecura în fire lungi de aur printre frunzișurile merilor bătrîni. SADOVEANU, O. III 347. Ca un stîlp eu stam în lună. EMINESCU, O. I 55. II. Satelit al unei planete. Lunile lui Jupiter.