LĂBĂRȚAT, -Ă, lăbărțați, -te, adj. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Care și-a stricat forma, care s-a lărgit prea mult. V. deformat. Unul cu haine roase și lăbărțate. PAS, Z. I 151. ◊ Fig. Alt căruțaș, unul voinic, lăbărțat din picioare ca un rățoi. CAMILAR, N. II 321. Purta îmbrăcămintea de paiață, Pe-un trup de broască, slab și lăbărțat. LESNEA, I. 46. ◊ (Substantivat) Brațe voinice îl țineau zdravăn și lăbărțatul răcnea. CAMILAR, N. II 321. ♦ (Despre scris) Cu litere late, nelegate, prea distanțate. (Adverbial) În cîteva locuri, mîini fricoase au tras desenuri în fugă: un nas, sub care scrie lăbărțat «nasul lui Procopie». BASSARABESCU, S. N. 101. 2. Fig. (Despre gesturi) Lipsit de vigoare, moale, neprecizat. Un gest lăbărțat al mîinii, ca o făgăduială pentru viitor. ARDELEANU, D. 34. ♦ (Despre stil) Lipsit de conciziune, cu dezvoltări prea mari, umflat. ♦ (Despre felul de a vorbi) Rar, tărăgănat. Glasul muzical, răsfățat, puțin cam lăbărțat al Zoei lăsă un ecou îndelung în tăcere. DUMITRIU, N. 107.