MARASM s. n. (Livresc) 1. (Învechit) Stare de slăbiciune extremă a organismului; extenuare, sfîrșeală, epuizare. Moartea produsă de marasm, adecă de bâtrînețe. VASICI, M. I, 143/2. Marasm (istovire). CORNEA, E. II, 99/28, cf. NEGULICI. Boală teribilă, pe care cel mai mic accident poate să o facă fără leac și să aducă pe bolnav la marasm. MAN. SĂNĂT. 223/10, cf. COSTINESCU, LM. Să stăvilească pierderea crescîndâ a populațiunii, întinderea boalelor contagioase, marasmul, malaria, hrana cea neîndestulătoare. MAIORESCU, D. I, 220. 2. P. e x t. Epuizare morală, apatie, descurajare ; decădere. Zadarnic, singur, cîteodată, pentru-a scăpa de-al meu marasm, Încerc să cred că este altfel și să mă pierd cu ochii-n soare. MACEDONSKI, O. I, 98. Admirase la grădina din Anvers o pereche de asemenea pui hîrjonindu-se și încercîndu-și elastic puterile tinere, fără să sufere încă de marasmul captivității. C. PETRESCU, V. 15. – Și: (învechit) marásmă s. f. CORNEA, E. I, 105/3. – Din ngr. μαρασμός, fr. marasme, germ. Marasmus.