márfă f., pl. mărfĭ și maĭ des n. mărfurĭ (ung. marha, avere [în banĭ], vite; sîrb. mârha și mârva, vite, marfă; bg. dial. marva, rut. márha, și [după rom.] márfa, d. vgerm. mar[i]ha, cal, ngerm. mähre, mîrțoagă [V. mareșal]; celtic marka, irlandez marc, cal. Cp. cu lat. pecunia, banĭ, pecus, vită, și got. faihu, vite, proprietate, germ. vieh, vită. Cp. și cu dobitoc și socotesc). Vechĭ (marhă, pl. e). Vită. Avere mobilă. Azĭ (marfă). Lucrurĭ mobile de vînzare: marfa dintr’o prăvălie, dintr’un depozit, dintr’o corabie. (Și azĭ în Maram. Trans. Ban. marhă, vită. În Ban. [după sîrb.] și marvă). V. mărfar și mărhaĭe.