MEANDRU s. n. (Mai ales la pl.) 1. Motiv ornamental în formă de linii șerpuitoare. Meandrele ce ornau friza templurilor grecești. ODOBESCU, S. I, 247. Un mic, dar foarte caracteristic mîner de cuțit, împodobit cu motivul grec al meandrului spiral. PĂRVAN, G. 28. 2. Sinuozitate, cotitură a cursului unei ape. Veniseră. . . prin zăvoaiele și prundișurile Dîmboviței pe care Dincă o cunoștea în toate meandrele ei. CAMIL PETRESCU, O. II, 15. Meandrele gîrlelor nu se vedeau printre sălcii. id. ib. 148. Prin exagerarea meandrelor, Călmățuiul își micșorează mereu panta. PROBL. GEOGR. I, 94. ◊ (Prin lărgirea sensului) Butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre. ANGHEL, PR. 97. ♦ P. a n a l. Sinuozitate, cotitură a unui drum, a unei străzi; p. ext. (la pl.) străzi, drumuri cotite, întortocheate. M-am deprins cu meandrele Stambulului. SADOVEANU, O. X, 286. Colțurile capricioase și meandrele orășelului. id. ib. 411. O, drum de munte!. . . Stufoase ramuri îți umbresc Meandrele de farmec pline. V. ROM. OCTOMBRIE 1 954, 33. ◊ F i g. Meandrele caracterului femeiesc. CAMIL PETRESCU, T. II, 325. Esențialmente s-a isprăvit cu umbrela, căci evoluția formei și a materialului ei aparține meandrelor modei și rafinamentului tehnic. TEODOREANU, M. U. 123. A reușit să ne prezinte toate meandrele sufletești ale personagiului. CONTEMP. 1949, nr. 165, 8/5. - Pronunțat: me-an-. – Pl.: meandre. – Din fr. méandre.