MEANDRU, meandre, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Cotituri dese și întortocheate pe care le face cursul anumitor ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes. Prin exagerarea meandrelor, Călmățuiul își micșorează mereu panta. PROBL. GEOGR. I 94. ◊ Fig. Butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre. ANGHEL, PR. 97. ♦ Drumuri, străzi întortocheate. Știți bine că m-am deprins cu meandrele Stambulului. SADOVEANU, Z. C. 269. ◊ Fig. Ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc. CAMIL PETRESCU, T. 325. 2. Motiv ornamental sculptat sau pictat, format dintr-o îmbinare măiestrită de linii frînte sau curbe, dînd un ansamblu decorativ ce pare a descrie un traseu cu multe sinuozități. Meandrele... ornau friza templurilor grecești. ODOBESCU, S. I 247. – Pronunțat: me-an-.