MEDALION s. n. 1. (Învechit) Medalie de mari dimensiuni. Cf. NEGULICI, COSTINESCU, LM, DDRF, BARCIANU. 2. Obiect de podoabă (femeiască), de formă rotundă sau ovală (uneori format din două capace care se închid), care încadrează o fotografie, o pictură, un basorelief etc. și care se poartă, de obicei, la gît. Alexis trimise Mărgăritei un mic medalion smălțuit. ALECSANDRI, O. P. 109. La gît purta un lanț de aur cu medalion. CAMIL PETRESCU, O. I, 347, cf. H II 81, 147, IV 57, XII 174. ♦ Ramă ovală sau rotundă în care e fixată o fotografie sau un tablou ; p. e x t. fotografie sau tablou care este fixat într-o astfel de ramă. Eu cel ce am pozat cu atîția alți tovarăși ai mei în fața atîtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă înfior. ANGHEL, PR. 149. Îmi defilează pe dinainte. . . Matei Basarab și Vasile Lupu, cu căciuli in medalioane – toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. O veche fotografie. . . așezată în medalion oval pe măsuța de scris a Olguței. TEODOREANU, M. II, 76. 3. Ornament (arhitectonic) de formă rotundă sau ovală, în cadrul căruia este pictat sau sculptat capul unui personaj ori un motiv decorativ oarecare. În muzeul Sauvageot de la Paris se află printre sticlării, săpături în inoroc etc. și frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice și inscripții în medalioane. MAIORESCU, CR. I, 370. [Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare] cu timpane și cu medalioane sculptate. ODOBESCU, S. III, 71, cf. 73. Curtea interioară e împrejmuită de un portic, împodobit cu ghirlande și medalioane dé inspirație antică. OȚEȚEA, R. 261. 4. Scurtă expunerepe oanumită temăliterară sau muzicală urmată de obicei, de exemplificări din opera unui scriitor, unui muzician etc. - Pronunțat: -li-on.- PL: medalioane. – Și: (regional) midalión (H II 147), midaglión (ib. XII 174) s. n. - Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. m e d a g l i o n e.