MENTALITATE s. f. Gîndire specifică unui individ sau unei colectivități. Cf. ALEXI, W. Aceste deosebiri se explică și prin mentalitatea acestor critici. IBRĂILEANU, SP. CR. 95. l-am făcut o schiță falnică a vieții și a mentalității mele. GALACTION, O. 231. Două mentalități care nu se pot reconcilia. C. PETRESCU, Î. II, 86. Nu există progres al științei acolo unde se menține rutina, acolo unde mentalitatea omului de știință nu progresează cu fiecare descoperire a științei. CONTEMP. 1953, nr. 363, 5/3. ◊ (Cu determinări care arată domeniul de activitate, epoca, regiunea, categoria socială a oamenilor care gîndesc într-un anumit fel) Cu mentalitatea-i ardelenească, el își închipuia că învățătorul, adică reprezentantul intelectualității în sat, trebuie să fie îmbrăcat orășenește. REBREANU, R. I, 94. Mentalitatea orînduirii feudale. SCL 1950, 237. Trebuie dusă o muncă perseverentă pentru stîrpirea rămășițelor putredei mentalități burgheze de neîncredere în capacitatea și energia creatoare a femeilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 846. Biciuiește mentalitatea burgheză și o face cu mare eficacitate. V. ROM. ianuarie 1954, 172. „Om” înseamnă în mentalitatea lui de proprietar de pămînt a fi căpătuit, cu stare. CONTEMP. 1963, nr. 883, 3/5. Îl eliberează de influența mentalității chiaburești a nevestei. ib. 3/6. - Pl.: mentalități. – După fr. mentalité.