MIJLOC s. n. (cf. lat. medius locus): ceea ce servește la realizarea unui scop precis. ◊ ~ de comunicare: m. de legătură între vorbitori, m. de transmitere reciprocă de cunoștințe, idei și sentimente, ca de exemplu limba („Limba este cel mai important mijloc de comunicare între oameni”). ◊ ~ de îmbogățire a vocabularului (unei limbi): procedeu, modalitate de formare a unor cuvinte noi într-o limbă. Pentru limba română se disting două feluri de m. de îmbogățire a vocabularului ei: interne, între care se numără derivarea, compunerea și conversiunea (schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor, trecerea cuvintelor dintr-o clasă în alta) și externe (împrumuturile de toate felurile din alte limbi). ◊ ~ de realizare a flexiunii: element lingvistic care ajută anumite părți de vorbire să flexioneze, să-și schimbe forma. În limba română există două feluri de m. de realizare a flexiunii: sintetice, între care se numără articolul hotărât enclitic, sufixele și desinențele (de aici și tipul de flexiune sintetică) și analitice, între care se numără articolul hotărât proclitic, articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival), adjectivele calificative și adjectivele pronominale în poziție proclitică față de substantiv și unele prepoziții (de aici și tipul de flexiune analitică). ◊ ~ de realizare a gradelor de comparație: element lingvistic reprezentat printr-un cuvânt, care ajută la exprimarea gradului de intensitate a însușirii de care dispun două obiecte comparate. Pentru limba română s-au fixat ca m. de realizare a acestor grade adverbele cu rol de instrumente gramaticale mai, puțin, foarte, tare și prea și locuțiunile adverbiale de mod, cu același rol de instrumente gramaticale, tot așa (de), tot atât (de), la fel (de); articolele demonstrative cel, cea, cei, cele; prepozițiile decât, ca, din și dintre. ◊ ~ de exprimare a raporturilor sintactice: element lingvistic reprezentat printr-un cuvânt care ajută la realizarea unuia din cele două tipuri de relații sintactice fundamentale, existente în cadrul propoziției și al frazei (de coordonare și de subordonare). Pentru limba română sunt considerate ca m. de exprimare a raportului de coordonare, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare, iar ca m. de exprimare a raportului de subordonare, flexiunea cazuală, prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele pronominale relative, adverbele relative.