MINARÉT s. n. Turnul înalt al geamiilor (din vîrful căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune); (învechit) minarea. Cf. COSTINESCU, ALEXI,, W. S-arată-n galbenul ce scade Topindu-și fața In azur O minaretă cu arcade. MACEDONSKI, O. I, 55. Departe înainte se văd, între cer și apă, minaretele din Rusciuc. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Oamenii lui Ibraim. . . scot [caicul] la larg, în splendoarea albastră – cu minarete rigide, în cer, cu minarete tremurătoare, în apă – a Cornului de Aur. GALACTION, O. A. I, 403. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, P. 134. Într-o clipă întrevăzu orașul cu palmieri, clădirile albe și cubice, minaretele, moscheele, deșertul. C. PETRESCU, A. 281. Ruine de arhitecturi romane, alaiuri de minarete ridicate de sultani. BRĂESCU, A. 217. Tainice moschei, Pe soarele din apă plimbîndu-și minaretele. LESNEA, A. 56. În acea copleșitoare amiază pontică totul încremenise . . . începind cu gíturile de girafă ale minaretelor. TEODOREANU, M. U. 95. Deasupra Cornului de Aur, cununa Stambulului se desfășura cu minaretele-i subțiri. SADOVEANU, O. X, 293, cf. BART, S. M. 47. Atît de multe sînt. . . turlele albe și ascuțite ca niște săgeți cu inele ale minaretelor, încît călătorii sînt vrăjiți. CAMIL PETRESCU, O. III, 102. - Pl.: minarete. – Și: (neobișnuit) minarétă s. f. – Din fr. minaret, germ. Minarett.