MINOR, -Ă adj. 1. (Despre persoane, în opoziție cu m a j o r) Care nu a împlinit vîrsta legală pentru a beneficia de drepturi civile și politice depline; (învechit) minorean. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W. Nu era el instituit ca regent sau epitrop peste minorul principe. XENOPOL, I. R. IV, 217. Ești minoră încă, Mai ai de crescut. IBRĂILEANU, A. 29. ◊ (Substantivat) Tutela asupra minorilor copii revine de drept soțului rămas în viață. HAMANGIU, C. 90. 2. Lipsit de importanță, de interes deosebit; de ordin secundar; p. e x t. șters, slab. V. m ă r u n t, i n f e r i o r. În lunga ei existență, „Viața nouă” a tăgăduit, într-o formă minoră și inofensivă, toate valorile reale ale tinerii literaturi. LOVINESCU, C. V, 20. E ceva spectral în făptura și apucăturile acestui om: în paliditatea de vis a chipului. . ., în tonul minor al glasului. I. BOTEZ, I, 148, cf. SADOVEANU, E. 41, CONTEMP. 1949, nr. 164, 5/5. Imaginea nouă . . . a unui Don Quijote de dimensiunile celor mai înalte creații literare ale omenirii trebuie să înlocuiască azi. . . vechea imagine, minoră și falsă. LL I, 118. ♦ (Logică, în sintagmele) Termen minor = termen care servește de subiect concluziei unui silogism. Cf. MAIORESCU, L. 65, DL, DM. premisa minoră = premisă care conține termenul minor al silogismului. Cf. MAIORESCU, L. 65, DL, DM. 3. (Muz., în sintagmele) Mod minor = mod a cărui gamă are la bază o terță mică. Gamă minoră = succesiune de opt note muzicale, dispuse astfel, încît între treapta a doua și a treia și între a șaptea și a opta să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri. În muzica modernă se întrebuințează pentru același ton fundamental două game: cea majoră și cea minoră. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 59. Acord minor = acord care are la bază o terță mică și o cvintă perfectă. -Cf. DER. – Pl.: minori, -e. – Și: (învechit) minore adj. LM. – Din fr. mineur. Cf. lat. m i n o r.