MIROS s. n. 1. Simț prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații. Cinci firi sînt a trupului: vederea, auzul, mirosul, gustarea, pipăirea. PARACLIS (1639), 253, cf. LB. Mirosul duce pre cîne. . . Pe urme neînsemnate a păsărilor. CONACHI, P. 269, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, BIANU, D. S. Se zice „cîne bun de nas” despre cînele care are miros puternic. STOICA, VIN. 17. ♦ F i g. Perspicacitate, sagacitate. Prinți, priviți, cum-naintează Acel străin înamorat Și pe sub gard se furișează. bun, nas de copoi, Luați seama pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine. ALECSANDRI, T. I, 354. Am eu mirosul meu . . . Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu polițist fiindcă eu simt omul de departe. DAVIDOGLU, M. 22. 2. (De obicei cu determinări care arată felul, calitatea) Emanație plăcută (v. a r o m ă, p a r f u m, m i r e a s m ă) sau neplăcută (v. d u h o a r e, m i a s m ă, p u t o a re) pe care o exală unele corpuri; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv; proprietate chimică pe care o au unele substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). [Untdelemnul] iaste negru și greu la miros. HERODOT (1645), 349. De miros ce-i vine cu dulceață – Cîndu-i miarge mirul preste față. DOSOFTEI, PS. 453/17. Începu aiavea a să mira de mirosul și frămseațea lor. id. V. S. septembrie 14^v/27. Unsoarea scumpă mic loc va împlea de miros bun (a. 1 683). gcr i, 272/37. Acel fel de cumbarale sint nu numai herăle ce-s într-însele, ce și mirosul; pre cine agiunge cade de moare. NECULCE, L. 242. Apa . . . să strică și grea putoare de gload sau de alt miros neplăcut sloboade. CANTEMIR, ap. GCR I, 359/27, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 231. Mirodenii ce umple locul de bun miros (a. 1773). GCR II, 89/5. Ca un crin cu dulce miros, ca un trandafi ai înflorit părinte. MINEIUL (1776), 105^v2/6. A posti la ramazan zile 30, ziua numai, însă și de apă și de mirosuri. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Miroasele răsfirate Din aeru-mbălsămit. HELIADE, O. I, 284. Cum nu puțea mai-nainte lumînările de său, Ș-acuma le-apucă capu, cum dau de mirosul lor? PR. DRAM. 105. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I, 89. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare pentru că și părintelui îi place mirosul de tâmîie. id. ib. 323. Dar ca voi, mici lăcrămioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume ! ALECSANDRI, P. I, 122, cf. BOLINTINEANU, O. 321. Miroase-adormi- toare văzduhul îl îngreun Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I, 97. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros. id. ib. IV, 3. Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta, ISPIRESCU, L. 6. În toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu, ODOBESCU, S. III, 18. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Dulcile miroase ce le răspîndește un mănunchi de liliac și lăcrămioare. F (1888), 362. Prin ceața străvezie Un miros de tămîie Vine pe nesimțite. BELDICEANU, P. 77. A lucrat la ele pe malul gîrlei, în mirosul de flori de primăvară, în șopot de apă și freamăt de vînt. PĂUN-PINCIO, P. 117. Grădina era tot un miros de salcîmi. SANDU-ALDEA, U. P. 195, cf. 31. Un miros de floare. . . Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne. SĂM. VI, 332. Cînd deschise ușa, un miros înăbușitor și acru le lovi. BUJOR, S. 106. Fînul. . . umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU I. 19. Cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum. SADOVEANU, F. J. 507, cf. id. O. X, 524. Este oare un parfum mai amețitor ca mirosul de pîine caldă? C. PETRESCU, C. V. 119. E un miros de brad, de scînduri abia ieșite din dinții ferâstraielor. BOGZA, C. O. 132. Îl supăra și-l sufoca mirosul de nesuferit al hîrdâului. STANCU, R. A. III, 115. Simțea în somn mirosul acrișor al plinii rumenite. V. ROM. februarie 1955, 195. Treceam . . . prin sufrageria cu miros greu de mîncare. DEMETRIUS, A. 206. Iubești mirosul cald de pîine. FRUNZĂ, Z. 18. Ieși din umbră, din tulpină, Să-ți văd fața la lumină, C-au venit pînă la mine Miros dulce de la tine. ALECSANDRI P. P. 31. Nu mă pociu apropia Fîn uscat la boi a da. . . De fumul tămîilor De mirosul florilor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 514, cf. 17, 94, SEVASTOS, C. 206, ȘEZ. I, 236, III, 211. Și-n grădină se ivi Acea mîndră fețișoară. . . Privind floricelele Cum își dau miroasele. MARIAN, ap. GCR II, 295, cf. PAMFILE, B. 47. Sup pomu cel înflorit, Florile m-o coperit, Minosu (miroșu) m-o adurńit. ȚIPLEA, P. P. 53, cf. PĂSCULESCU, P. P. 42. Cînd îl bate vîntu-n dos, împl'e lumea d'e mńinos. T. PAPAHAGI, M. 33. Alt miros dă florăria Ș-alt miros dă bălăria. ZANNE, P. II, 609. 3. (Învechit, mai ales la pl.) Mirodenie (I 1). Tămîind pre pod cu multe feluri de miroase. HERODOT (1645), 380. Zise D[o]mnul cătră Moisi: „ia-ți ție mirosuri, zmirnă áleasă”. BIBLIA (1688), 62¹/3. ◊ F i g. Ca o tămîie preacinstită arzîndu-te în jeratecul înfrînării. . . te-ai făcut bun miros lui H[risto]s. MINEIUL (1776), 44^r1/19. ♦ Parfum (pentru stropirea hainelor, a . corpului). Fac haine, se-mpodobesc, Cu mirosuri să stropesc. MUMULEANU, C. 98/22. ♦ Mireasmă (2), balsam. Și pînticile cu zmirnă curată pisată. . . și alte multe mirosuri. . . îl cosu. HERODOT (1645), 116. Împărăteasa, luînd aromate, mirosuri scumpe. . . unsă trupul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 38^r/25. Scoțlnd din mare sfintele. . . moaște și înfășurîndu-le cu mirosuri. MINEIUL (1 776), 151^r1/13. ♦ (Popular, la pl.; în forma miroase) Condimente (folosite la prepararea cîrnaților). 4. Fig. (Cu sens neprecizat, probabil) Renume, faimă; miroseală (4). Și ziseră lor vază D[u]mn[e]zău pre voi și judece pentru că aț urît mirosul nostru înaintea lui Farao. BIBLIA (1688), 42²/17. – Accentuat și: (regional) miros. -- Pl.: mirosuri și (popular) miroase. – Și: (regional) mírus (ALR II/I MN 6, 6 843/2), minós, amiros (LB, ALR II/I MN 6 843/64, 235, 310), aminós (ib. 6 843/250, 325, 605) s. n. – Postverbal al lui mirosi.