MIROSÍRE s. f. 1. Acțiunea de a m i r o s i; percepere, simțire a unui miros; (rar) mirosit. [Floare] frumoasă ochilor la priivire și dulce la mirosire am cules (a. 1786). CAT. MAN. I, 36, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF. 2. (Învechit) Miros (1). Den cinci simțiri ce are omul, anume: vederea, auzirea, mirosirea, gustul și pipăitul, mai adevărat de toate. . . este vederea. M. COSTIN, LET. I, 302/17, cf. IORGA, S. D. XVII, 155. 3. (Învechit) Miros (2) plăcut, mireasmă, parfum. Mirosi D[o]mnul mirosire bine mirositoare. BIBLIA (1688), 6¹/47. Curgea dintr-însul mir cu foarte frumoasă mirosire. mineiul (1776), 98^r1/34. – Pl.: mirosiri. - Și: (învechit) amirosíre s. f. LB, DDRF. - V. mirosi.