MITUI vb. IV. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A da sau (învechit și regional) a cere, a primi (de la cineva) mită (1). Brâilenii mituindu-l, făcut-au după voia lor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. II, 216/29. Vai de judecătoriul acela ce va mitui la hotărîrile judecăților. PRAV. COND. (1 780), 46. El mitisă preoții. MOLNAR, I. 409/15, cf. 303/3. Nimenea nu e atîta de bogat să poată miti pre tot norodul. ȚICHINDEAL, F. 249/4. Dau și mituiesc cu bani ca să li se deschidă drum de război. DIONISIE, C. 212. Nevoind să fie bănuit că ar fi fost mituit, a trimis acea scrisoare. GHICA, A. 627. Se făcu bolnavă, mitui pe toți vracii. ISPIRESCU, L. 363. Solul. . . mituise pe mai mulți din înalții dregători. ODOBESCU, S. L, 151. Cântaseră ele cucoanele – nu-i vorbă – să mituiascâ pe vreun servitor. HOGAȘ, DR. II, 49. Mituia plutonierii și sergenții. STANCU, R. A. III, 24. Mituiește pre judecător din banii boilor celor furați. RETEGANUL , P. I, 28, cf. ALR I 1 454. ◊ R e f l. p a s. Cel ce lesne se mituiește, pururea la bani gîndește. ZANNE, P. VII, 339. - Prez. ind.: mituiesc. – Și: (învechit) miti, (regional) mituli (ALR I 1 454/59, 107, 112), mitălui (ib. 1 454/87), mităli (ib. 1 454/80, 289, 308), mintui (ib. 1 453/420) vb. IV. – De la mită.