MOLEȘÍT, -Ă adj. 1. Cuprins de moleșeală (1), de slăbiciune, lipsit de vlagă, de puteri; toropit. Cf. BARCIANU. Stătea moleșit. SLAVICI, N. I, 236. Elena se uita la el, cu mînile moleșite și cu capul pe o parte. D. ZAMFIRESCU, R. 61, cf. ALEXI, W. Ne mișcăm moleșiți, tăcuți. BRĂESCU, A. 225, cf. SCRIBAN, D., LEXIC REG. 55. (În context figurat) Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleșită. BART, E. 19. (F i g.) Un popor avut poate să aibă un fisc lipsit, din cauza unei percepțiuni moleșite și rău organizate. HASDEU, I. V. 46. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre plante) Unde de fierbințeală vibrau . . . peste bălăriile moleșite, peste trandafirii spînzurați pe zaplaz. GALACTION, O. 42. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care trădează moleșeală (1), lene, slăbiciune. Un domn se dă jos din trăsură și cu pas moleșit s-apropie de ușa marchizei. CARAGIALE, M. 325. ♦ (Regional, despre foc) Care arde slab, care mocnește (Grădiștea-Rîmnicu Vîlcea). ALR II/I h 282/812. 2. (Regional, în forma moloșit) Muiat, devenit moale¹ (Livezile-Turnu Severin). LEXIC REG. 55. 3. (Regional, despre ouă, în forma moloșit) Care a fost ouat fără coajă (Peștișani-Tîrgu Jiu). ALR II 5 712/836. Ou moale, moloșit. ib. – Pl.: moleșiți, -te. – Și: (regional) moloșit, -ă, molăcít, -ă (ȘEZ. XXIII, 109) adj. – V. moleși.