MOLICIUNE, moliciuni, s. f. I. 1. Lipsă de vioiciune, de sprinteneală; trîndăveală, trîndăvie, lene. Turcul tresărise deodată din moliciunea și încetineala lui. SADOVEANU, O. VII 9. Scrierile unuia... vor respira energie, sănătate, ale altuia moliciune, tînjire. GHEREA, ST. CR. II 23. E necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranță fără dușmani de nicăiri, de a-și petrece vara închiși în tabără, topindu-se în moliciune. BĂLCESCU, O. II 218. ♦ Viață ușuratică. Și cînd atîția oameni se dau la moliciune, Sub jugul unei mîndre ca robii lănțuiți. BOLINTINEANU, O. 203. 2. Slăbiciune, toropeală, sfîrșeală, moleșeală. Toropirea și moliciunea pe care o lasă în organismele plăpînde o violentă zguduire de nervi. VLAHUȚĂ, la TDRG. Îl apucă o moliciune, de nu putea sta în sus. ISPIRESCU, L. 382. 3. (Rar) Calm. Peste toate-o moliciune... se lasă de sus. VLAHUȚĂ, la TDRG. II. 1. Însușirea de a fi moale, mlădios; flexibilitate. Moliciunea cerii. ▭ Gîndul i se oprise la... moliciunea firelor lungi de iarbă. ARDELEANU, D. 175. 2. Delicatețe, grație, dulceață. Moliciunea vocii.