MORMINȚÉL s. n. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui m o r m î n t (I 1); (regional) mormîntuț, (neobișnuit) mormîntaș. Umblă flămîngior și ticălos, pînă-l înghite mormînțelul. COFRU-DRĂGUȘANU, C. 240. Să mă cați pe șesurele Pintre cele mormințele. SEVASTOS, C. 268. Cind soarele a sfințit, Mormințelul l-a-n-ghițit. MARIAN, Î. 137. Ici e mormințelul lui Și-am să joc al dracului De mirarea satului. id. SA. 21. Da la mormințelul meu A să crească un spic de grîu. ȘEZ. III, 155, cf. V, 64. Mormințel, groapă săpată, Lasă-mă să-l văd o dată. BIBICESCU, P. P. 40. Neică, pe mormîntu teu Să răsaie trandahirii Și pe mormințelu [scris greșit : mormițelu] meu Să răsaie rosmarinii. MAT. FOLK. 316, De nu-mi credeți cúvînțelul, Arăta-v-oi mormințelul. BUD, P. P. 9, - Pl.: mormințele. – Și: (regional) mormînțél s. n. – Mormînt + suf. -el.