MOȘIOÁRĂ s. f. Diminutiv al lui m o ș i e¹ (1); (rar) moșiuță. La judecătoria județului Argeș, se vinde cu mezat o moșioară ce se numește Păulească. CR (1833), 80²/4. Am auzit că are . . . o moșioară in ținutu Băcăului. PR. DRAM. 278. S-a tras la o moșioară. PANN, P. V. I, 174/4. Venisem ca să mai răsuflu cîteva zile la moșioara mea. NEGRUZZI, S. I, 220, cf. 20, 198. Prin mici slujbe, mici lefșoare Am îmbogățit eu statul cumpărîndu-mi moșioare. ALEXANDRESCU, M. 170. Își cumpără moșioare, vitișoare. FILIMON, O. I, 97. Are să-ncapă biata moșioara noastră pe mîna posesorului. ALECSANDERI, T. 1 579. Am plecat la țară, la o moșioară a părinților mei. EMINESCU, G. P. 32. Domnul prefect e în concediu, iar domnul director al prefecturii la moșioara dumisale. SADOVEANU, O. XIV, 12. ◊ F i g. Bateria e moșioara lui, a vorbit serios Florea Costea. Ciupește de la porția de pîine la dramul de carne, de la ovăzul cailor la zahărul soldatului. SADOVEANU, M. C. 58. ♦ (Regional) D-a moșioara = numele unui joc de copii, nedefinit mai de aproape. H IV 90. – Pronunțat: -și-oa-. - Pl.: moșioare. – Moșie¹ + suf. -ioară.