MĂGULIRE s. f. Faptul de a (se) m ă g u l i. 1. Lingușire ; amăgire, ademenire. M-am făcut surdu la măgulirea cea înșălătoare a lumii (a. 1 750). GCR II, 49/6. Departe de la el era toată măgulirea (cca 1 770). ARHIVA R. I, 55/24. Deșerte-s măgulirile Ce trec preste pămînt, Ca o săgeată repede Pe aripe de vînt! ASACHI, S. L. I, 96. 2. Cuvînt, faptă măgulitoare (2); laudă, compliment. Cf. m ă g u l i (2). Îmi ziceți o măgulire care atinge pe tot celălalt neam al muierilor. KOTZEBUE, U. 18^v/10. Spui că inima mea nu poate să ierte măgulirea ce faci altia. PR. DRAM. 350. De măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă. NEGRUZZI, S. I, 314, cf. 20. Nu mă amăgesc însumi cu deșerte și pretențioase măguliri. ODOBESCU, S. III, 511. Ca om de litere și publicist trecut de vîrsta tinereții, mărturisesc drept că am ajuns foarte simțitor la măguliri. CARAGIALE, O. VII, 363. 3. Satisfacție, mulțumire. Deși sarcina unui scriitor este foarte grea. . . ai cel puțin măgulirea de a vedea venindu-ți în ajutor bărbați de litere distinși. MACEDONSKI, O. IV, 89. – Pl.: măguliri. – V. măguli.