MĂRGINÍT, -Ă adj. 1. Care are anumite limite, margini. Întunerecul domnește mai ales înăuntrul spațiilor mărgenite. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 24. 2. (Învechit) Definit, precis, exact. (Adverbial) „Nu ar fi zis cu neadeverință: ”Altul oarecarele norod". Ci ar fi zis adeverit și mărginit: vlahii sau dachii. MAIOR, IST. 144/12. 3. Redus, restrîns, limitat. Trebuințele lui sînt mărginite și puține. MARCOVICI, D. 137/19. Jucau cărți, fumînd din niște lulele puturoase un tutun ce făcea nesuferită atmosfera ș-așa atît de mărginită a mansardei. EMINESCU, G. P. 45. Eram foarte mărginiți în mijloace. MILLE, V. P. 164. 4. (Despre oameni) Care are o putere de înțelegere limitată, redus, prost; (despre mintea sau manifestările oamenilor) care arată sau trădează posibilități limitate de judecată, de înțelegere ; lipsit de agerime, de profunzime. Ca un fiu slab și cu înțelegere mărginită, îndrăznesc a depune în sînul tău dorințele mele. MARCOVICI, D. 7/2. Spirit mărginit, inimă seacă de orice simțămînt. BOLINTINEANU, O. 419. M-am resignat să trec drept cel mai mărginit și mai bucher dintre toți colegii. GALACTION, O. 14. Din cauza inteligenței lor mărginite, oamenii aceștia obosesc repede cînd li se cere o sforțare mai grea. CAMIL PETRESCU, O. III, 37. Mărginit, prostălău, n-a fost în stare să învețe nimic. V. ROM. martie 1954, 40. Părintele Polra e cam mărginit, își spuse Lucian. T. POPOVICI, S. 223. ◊ (Substantivat) Un om cuminte face mai mult decît o sută de mărginiți. MAIORESCU, CR. I, 363. – Pl.: mărginiți, -te: $- Și: (învechit) mărgenít, -ă adj. – V. mărgini.