MĂRINIMOS, -OÁSĂ adj. Care este plin de bunăvoință, de înțelegere, de bunătate, de generozitate. Omul cel mărinimos are un ce de înălțime. GOLESCU, E. 238/14. Întrebuința aceste daruri după dorința marinimoșilor dăruitori. CR (1829), 21²/21. Îndată cunoscu pe mârinimosul seu făcătoriu de bine. SĂULESCU, Î. 41/20, cf. CĂPĂȚINEANU, M. 75/13. Malvina, mai mărinimoasă decît europeana, scăpă viața aceștia, cînd era să mănînce un rod veninos. GTN (1 836), 107²/16, cf. MARCOVICI, D. 417/5. Este o persoană mare ce își are titlu de om generos, adică de mărinimos, de galant și de darnic. GORJAN, H. IV, 84/31, cf. 191/5. Rugă pe mărinimosul său mîntuitoriu a se îngriji de nepoata sa. ASACHI, S. L. II, 51, cf. 66. Îndemnat de îngrijirea vrednică de laudă și marinimoasă, au prosforat prin darnica sa mînă jărtfa aceasta (a. 1 856). URICARIUL, IV, 413/21, cf. VIII, 121, ALECSANDRI, T. I, 416. Dan avea totuși aerul unui luptător mărinimos, care-ar putea să dea o lovitură supremă, mortală, dar nu vrea s-o dea. VLAHUȚĂ, O. A. 313. Laudă față de cetitori firea lui iubitoare de dreptate și mărinimoasă. IORGA, L. I, 215. El mă învinuiește că nu sînt de loc mărinimos cînd mi se cer certificate de scutire de școală. ULIERU, C. 112. ♦ (Neobișnuit) Plin de măreție (1); măreț (2). A muri pentru patrie este moartea cea mai frumoasă și cea mai mărinimoasă. MARCOVICI, D. 264/27. – Pl.: mărinimoși, -oase. – Și: (învechit) marinimos, -oosă adj. – Mare¹ + inimos, după lat. magnanimus.