MĂRMURÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit și în poezia populară) A sculpta sau a lucra ceva în marmură¹ ; a căptuși cu marmură. Cf. LB. Țîțișoarele ei Să mi le mărmuriți, Să mi le-nchipuiți. MAT. FOLK. 20. 2. Intranz. (Prin Bucov.) A îngheța, a încremeni de frig. Cf. ȘEZ. V, 105. 3. I n t r a n z. F i g. (Învechit și popular) A înmărmuri, a încremeni (de frică, groază, uimire etc.). Stâpînă-său numai ci mărmuri de ciudă (a. 1675). GCR I, 223/19. Îndată cum au băut, au mărmurit toți de beți, bînd de acel vin. NECULCE, L. 232. Inima mea mărmurind, Tainice fiori l-ast nume năvălesc și o cuprind. HELIADE, O. I, 429, cf. 410, POLIZU, BARCIANU, TDRG, BUL. FIL. III, 106. Voinicu d-auzea, Voinicu tremura, Apoi mărmurea. TEODORESCU, P. P. 447. - Prez. ind.: mărmuresc. – Și: marmuri vb. IV. DDRF. – V. marmură¹.