MĂRUNTAIE s. f. pl. I. 1. Organe interne, la om și la animale, viscere; p. r e s t r. organele interne aflate în cavitatea abdominală ; (popular) mărunțiș (IV), (regional) mărunțel (III 2). V. m a ț e, p o t r o a c e. Și-i pusă în mînă din mănuntăile boului. HERODOT (1645), 333. Luă o piatră mare și-l lovi în pîntece de s-au spart și s-au vărsat toate mațele și mănuntăile gios. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 174^r/29, cf. noiembrie 103^r/34. Mănunteile a-și vărsa s-au opintit. CANTEMIR, IST. 115, cf. 41, 65, id, HR. 252. Îș dau voie a mînca limbi, capete, picioare, măruntăi, grăsime de mascur. IST. AM. 69 /18. Au murit de durerea măruntârilor. ȘINCAI, HR. I, 153/32. Aflîndu-se doară încă întră măruntăile ei de acel fealiu de călbează, atunci să se mai dea încă o dată acea sărătură. CALENDARIU (1 814), 190/6. Îl făcu să se întoarne pe loc, ca prin fugă să se mîntuie de dușmanul ce-i spinteca mănuntaiele. ASACHI, S. L. II, 70. Arghir se așeză pe scăunașul cel strîmt din față, unde abia îi încăpea pîntecele și unde sălta sărmanul de i se hurducau măruntăile. GANE, N. III, 190, cf. CARAGIALE, O. II, 228, I, 220. Porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă așa întreagă întreguliță. ISPIRESCU, L. 271. Au omorît-o noaptea și măruntaiele ei le-au aruncat pe coperișul morii. MARIAN, S. R. II, 49. Cînd omul ridică greutăți mari, i se lasă măruntaiele în jos, sau în vintre. ȘEZ. IV, 25. Se duse binișor și intră în urechea cărturarului care zicea că știe măruntaiele omului și leacurile bolilor. DELAVRANCEA, V. V. 45, cf. 182, GOROVEI, CR. 124. O frigare lungă și plină de pui cu mînile în șolduri și cu măruntaiele la subsiori se rumenea sfîrîind. HOGAȘ, DR. II, 103, cf. NICA, L. VAM. Îi chiorăiau măruntaiele așa de tare încît își strîngea rasa la piept cînd trecea pe lîngă cineva. STĂNOIU, C. I. 163, cf. 158. Sperînd să se răcorească, beau absintul ce le ardea măruntaiele. BRĂESCU, A. 218. Pisica, prin grămada de măruntaie, cu botul, mîșîie. STANCU, D. 12. Stătu o clipă în cumpănă, așteptînd parcă o anumită înștiințare din partea măruntaielor. GALAN, Z. R. 152. Se spune că ar fi avut ceva la măruntaie. V. ROM. aprilie 1 955, 114, cf. TEODORESCU, P. P. 358, PĂSCULESCU, L. P. 141, 146, ALR I 751. ◊ (La sg., neobișnuit) Mînia ți-o încerci ca un gîndac, Și ți-o răzbuni, dar n-ai nici ac Și nici venin în măruntaiul dumitale. ARGHEZI, C. O. 204. ♦ Pîntecele femeii (considerat ca loc. unde se concepe fătul). Maica nu să va chema să-și poată uita pre fiiu său, fiindu-i den mănuntaiele ei. PRAV. MOLD. 157^r/9. Deșteaptă-te copile în măruntaiele mele, c-a perit viteazul codrilor. Și codrii vor fi moștenirea ta. DELAVRANCEA, V. V. 202. ♦ (Învechit) Organe genitale (la bărbat). Se goli înaintea tuturora de-l văzu săborul câ-i era veștejite mănuntaiele. MOXA, 387/9. 2. F i g. Interiorul ființei omenești, considerat ca sediu al gîndirii, al sentimentelor, al conștiinței etc. V. maț (I 4), rărunchi. Și fapta a îndoitului păcat în samă nebăgînd, în lontrul mănunteilor sale. CANTEMIR, HR. 111. Veneticu-acela oaspe [Amor], foișorul cu văpaie îl aprinde și-l așază în străine mănuntaie. ASACHI, S. L. I, 161. Eu șăd călare în inima lor [femeilor] și nu că mă laud, dar știu toate măruntăiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 162. Cînd pronunța cuvintele artă, poezie, acestea parcă-i ieșeau din fundul măruntaielor. GHEREA, ST. CR. II, 55. Mama tresări din adîncul măruntaielor ei și, fără să spuie un cuvînt, izbucni într-un plîns sfîșietor. GÎRLEANU, L. 136. .Îndoiala se repezi asupra lui ca un lup flâmînd și începu să-i muște măruntaiele. STANCU, R. A. III, 117, cf. ZANNE, P. II, 273. 3. P. e x t. Partea din interior, din adînc a unui lucru ; mijloc. Se înalță pînă la sferele tăriei, cercetează măruntaiele pămîntului și, culegînd din toate folositoare cunoștinți, îndemânează omului (a, 1828). URICARIUL, VII, 178. Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Străbateți voi pămîntul și a lui măruntaie. EMINESCU, O. I, 94. Bătrînul sta asemenea gînditor și se uita fix în măruntaiele cele roșii ale focului, id. G. P. 160. Spunea că vede. . . și în măruntăile pămîntului. CREANGĂ, P. 243. Destul am fost certați cu focuri și cutremure din măruntaiele acestui pămînt. CARAGIALE, O. VII, 36, cf. IV, 346. Unde se sfredelește pămîntul pentru a se scoate avuțiile ascunse în măruntăile lui. ȘEZ. I, 204. Detunături înfundate se auzeau în răstimpuri din măruntaiele munților. AGÎRBICEANU, A. 72. Ploaia se întărește mai dîrz, clocotesc măruntaiele pămîntului. C. PETRESCU,. S. 56. După cîteva sute de metri de coborîre spre măruntaiele pămîntului, copacii se opresc. BOGZA, C. O. 167,cf. id. Ț. 9, id. A. Î. 193. În măruntaiele minelor. . . Minerii noștri harnici de pe Jii, Fărâmă muntele. DEȘLIU, G. 46, cf. 26, id. M. 6, CONTEMP. 1 956, nr. 488, 1/3. II. 1. (Învechit și regional) Lucruri mărunte (V 1), fără mare valoare ; mărunțișuri (III 1). Sămizeturi de papăluri [ș]i alte măruntaie (a. 1 817). DR. IV, 833, cf. 832, LB. Cumpărai niște balsamuri, ceva zaharicale și alte măruntăi. GORJAN, H. II, 136/8, cf. DOC. EC. 988, LM, ALR I 751/798. 2. (Argotic) Bani mărunți ; mărunțiș (III 2). GR. S. VII, 118. – Și: (învechit și regional) măruntăi, măruntăie, măruntări, mănuntáie, mănuntăi, (învechit) mănuntéi, (regional) măruntéie (ALR I 751/554), măruntăiuri (ib. 751/735), mărîntáie (ib. 751/590,614), mărîntăie (ib. 751/214), mînuntáie (GOROVEI, CR. 124), morîntáie (ALR I 751/582) s. f. pl. ; (neobișnuit) măruntăi s. n. - Lat. minutalia.