MĂSCĂRICIUNE s. f. (Învechit) Vorbă, gest, purtare trivială (v. o b s c e n i t a t e, po r n o g r a f i e); vorbă sau faptă hazlie (v. p o z n ă, g h i d u ș i e, b u f o ne r i e); (învechit) măscărie, (învechit, rar) măscăritură, măscărnicie. Cela ce va face niscare măscăriciuni, de să rîdză cetașii lui, ca un suduitoriu să va certa. PRAV. 224. Bogdan-vodă. . . iubea glumele și măscăriciuni și giocuri copilărești. N. COSTIN, LET. I A, 78/17. ♦ Lucru neserios. V. b a t j o c u r ă. După alalte nenumărate mărețe pete ce ave, și învățătura oștenirii au schimbat-o în giocuri și în măscăriciuni. CANTEMIR, HR. 203. ** Obicei, practică nelegiuită Și-i aducea lui jirtfe ceia ce să gătia să se însoare. . . și aceasta măscăriciune de la slujitorii idolilor celor didemult s-au tras (a. 1 750). GCR II, 51/18, cf. 52/40. - Pl.: măscăriciuni. – Măscări¹ + suf. -iuune.