NARAȚIUNE (< fr. narration < lat. narratio, povestire) Mod de exprimare propriu genului epic, povestire a unor întîmplări reale sau imaginare. Narațiunea poate fi în proză [schița, nuvela, romanul, basmul (v.) etc.] și în versuri [fabula, balada, epopeea (v.) etc.]. Spre deosebire de descriere, al cărei obiect este situat în spațiu, obiectul narațiunii îl formează desfășurarea în timp a faptelor, într-o succesiune de momente, unele mai importante – momente principale – altele mai puțin importante; de aici caracterul ei de modalitate literară temporală, adică nararea unor evenimente aranjate în desfășurarea lor în timp, din care rezultă un anumit ritm în succesiunea și organizarea faptelor narate. Narațiunea poate exista ca o compunere de sine stătătoare (balada, poemul, epopeea, în versuri; schița, nuvela, romanul etc., în proză), fie ca parte integrantă într-o altă compoziție: oratorică, dramatică, istorică etc. Raportată la viață, narațiunea apare nu ca o copie fidelă a realității, ci ca o plăsmuire veridică a acesteia. Pe baza unor criterii felurite s-au încercat diferite clasificări ale literaturii, ca, de exemplu, după formă, narațiune în versuri sau proză; după raportul narator-operă, în subiectivă și obiectivă; după conținutul operei, narațiune științifică, istorică, umoristică, realistă, narațiune descriptivă. Datorită însă interferenței a diferite elemente într-o narațiune, asemenea diferențieri întîmpină unele dificultăți.