NEAM², neamuri, s. n. 1. (În vorbirea comună) Popor, națiune. Sînt inimă-n inima neamului meu Și-i cînt și iubirea și ura. COȘBUC, P. I 5. Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul. EMINESCU, O. I 147. Viață și domnie le nesocotesc: Ale mele lupte vouă-o dovedesc; Însă țin la țară, țin la neatîrnare; Țin ca să-mi fac neamul lăudat și mare. BOLINTINEANU, O. 46. Libertatea-n fața lumii a aprins un mîndru soare, Și-acum neamurile toate cătră dînsul ațintesc. ALECSANDRI, O. 91. ◊ Fig. Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale. EMINESCU, O. I 100. ◊ Loc. adj. De tot neamul = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. Trăiau în orașul acela oameni de tot neamul. ◊ Expr. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. Jder a aflat că, de neamul lui, acel slujitor e alvanit și-l cheamă Grigore Doda. SADOVEANU, F. J. 521. Sînt, pașă, neam de beduin, Și de la Bab-el-Mandeb vin. COȘBUC, P. I 108. Nu știi că sînt neam de turc? TEODORESCU, P. P. 615. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... Strămoșul nostr-Adam, Din care ne tragem neamu. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ (Ist.) Uniune de ginți în orînduirea comunei primitive. 2. Familie. Două neamuri nu se puteau suferi în Drăgaica: neamul Bivolăreștilor și neamul Beldieștilor. SANDU-ALDEA, U. P. 115. ◊ Fig. Vicleșugul, îndrăzneala, istețimea, șotia și cu tot neamul lor să fie uneltele tale. ISPIRESCU, L. 369. ◊ (În loc. adj., reflectînd deosebiri de stări sociale) De neam (bun, mare etc.) = care face parte din nobilime, nobil; din rîndurile celor bogați. Are casă frumoasă, nevastă de neam, ș-un băiat la Paris. VLAHUȚĂ, O. A. 207. Am încercat [condurul]... la femei de neam și la de cele proaste. ISPIRESCU, L. 307. Poftim, vestiți și de bun neam domni, crai și împărați! ALECSANDRI, T. I 413. (De) neam prost = a) de origine modestă, din păturile de jos; b) prost crescut, bădăran. ♦ (Învechit; mai ales la pl.) Familie nobilă, boierime. Vodă, înaintea bătăliei... chemase în sfat de-a valma «neamurile» cu mișeii. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I 4. Boierănașii, neamurile și mazîlii sau nobilimea cea de la țară... erau scutiți de dări către stat. GHICA, S. XIII. ♦ (Învechit și regional) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. De obicei neamurile sînt hotărîte din vechi, prin stîlpi de piatră sau prin diferite semne, care se știu: copaci, tufe, movilițe ș. a. PAMFILE, A. R. 152. 3. Rudă. Trecu pe la neamurile celui ucis. DUMITRIU, N. 191. Mama s-a împrumutat la neamuri și a încropit banii. PAS, Z. I 243. Neamurile erau adunate și începuseră ospățul. SADOVEANU, F. J. 394. ◊ Expr. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (a șasea sau a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. Erau și neamuri așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. RETEGANUL, P. I 30. A fi (sau a se face) neam cu cineva = a fi sau a deveni rudă, a se înrudi cu cineva. Ț-oi da car cu șase boi, Să te faci tu neam cu noi. HODOȘ, P. P. 148. Neam de neamul meu (tău etc.) = a) (în propoziții negative, întărind negația) nimeni din familia mea (ta etc.). N-a călcat neam de neamul lui Precup pe covoare persienești. C. PETRESCU, A. 475. Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare? Aoleu! N-a umblat cu treburi d-astea neam de neamul nostru. REBREANU, R. I 274. Neam de neamul meu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9; b) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși. Ai voștri să fie [acești munți] de veci, și neam de neamul vostru să-i stăpînească-n pace. VLAHUȚĂ, la TDRG. Tămădăienii... neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan. ODOBESCU, S. III 14. 4. (Învechit și arhaizant) Generație. Flamura cea verde se înalță an cu an, Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan. EMINESCU, O. I 144. 5. Specie, gen, varietate. Aveau... porumbei de toate neamurile și de toate culorile. PAS, Z. I 129. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O I 87. N-am avut parte a constata... talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. ODOBESCU, S. III 31. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire! Pe tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, M. 4. 6. Categorie de oameni care au aceeași profesie sau anumite însușiri ori interese comune. O să se nască alt Tudor... să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc. STANCU, D. 10. Neamul Cain încă nu s-a stins. EMINESCU, O. I 157. [Armata romînească] se alcătuia: 1. De cetele de dorobanți sau neamul dorobănțesc după cum îl numesc cronicarii noștri. BĂLCESCU, O. I 13.