NUNTĂ, nunți, s. f. 1. Ceremonial și petrecere organizate cu prilejul unei căsătorii. Bunicul Matei... nu putuse veni la nuntă. SADOVEANU, O. IV 301. Aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă, cînd s-a însurat. CREANGĂ, O. A. 177. Apoi mîndri, el și ea La biserică mergea. Dar cînd nunta se făcea, Vai de el, amar de ea! ALECSANDRI, P. P. 28. ◊ Nuntă de argint = aniversare a 25 de ani de căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. Nuntă de aur = aniversare a 50 de ani de căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. 2. (Cu sens colectiv) Persoanele care iau parte la o nuntă (1) (v. nuntaș); alai, convoi, cortegiu. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, L. 40. În toate părți se uita, Nunta că mi-o năzărea. PĂSCULESCU, L. P. 204. ◊ (Metaforic) Iată o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, P. 237. Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. I 87. 3. (Regional) Datină de sărbătorile crăciunului constînd dintr-un fel de reprezentație care imită nunta (1). Băieții îmblă cu clopotul, cu buhaiul, cu biciul și cu fluierul, iar flăcăii cu nunta. ȘEZ. III 183. – Pl. și: nunte (ALEXANDRESCU, P. 92).