NĂUC, -Ă, năuci, -e, adj. 1. Zăpăcit, buimac; p. ext. nebun. Sînt mari averi domnești, strînsoarea, rodul Atîtor lacrimi și sudori cumplite... Năuc se uită-n urma lor norodul. IOSIF, P. 27. Cu-ntunericul în suflet, ca o umbră fără viață, Fără grai, năucă, șade rece ca un stîlp de gheață. NECULUȚĂ, Ț. D. 117. El sta năuc și nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-l înțelegea. COȘBUC, P. I 101. ◊ (Substantivat) Un cuconaș... te iubește ca un năuc. ALECSANDRI, T. 140. Desfă, puică, ce-ai făcut Și-mi dă drumul să mă duc C-am ajuns ca un năuc. TEODORESCU, P. P. 307. ◊ (Rar, despre animale) Am încălecat... Calul a pornit năuc. CARAGIALE, P. 39. 2. Prost, nepriceput, tont. Pe cînd el, nesocotitul, ce din fire-i cap năuc, Nu-i în stare să priceapă nici croiala de papuc. BELDICEANU, P. 120. Cuculețule năuc, Cum n-am pușcă să te pușc. ȘEZ. I 46. ◊ (Substantivat) O, mișelule, ticălosule și năucule! mai puțină pricepere decît tine n-are doară nici o gîscă. RETEGANUL, P. I 38. Năucii! le-am arătat eu cine-i mama-pădurii. ALECSANDRI, T. I 421. Năuca mea Făcînd mare foc A ars săul tot. MARIAN, S.45.