OASPETE, oaspeți, s. m. 1. Persoană care vizitează pe cineva în casa acestuia, persoană căreia i se oferă ospitalitate; musafir. Masa din foișorul casei lui Iorgu Samson era împresurată de oaspeți. SADOVEANU, N. P. 52. Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună și curată, așa ca să poată mulțumi destul pe un oaspete drumeț. CARAGIALE, P. 123. Nu te turbura tătucă, mai bine mergi de te gătește, ca să primim oaspeții veniți la noi de prin fundul, lumii. ALECSANDRI, T. I. 410. ◊ Fig. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie Cînd în cercuri tremurînde, cînd în brazde de văpaie. EMINESCU, O. I 152. Oaspeții caselor noastre, cocostîrci și rîndunele, Părăsit-au a lor cuiburi și-au fugit de zile rele. ALECSANDRI, O. 167. ◊ Expr. (A fi) bucuros de oaspeți (rar de oaspete) = a primi cu plăcere musafiri. Bătu în ușă și strigă: bucuros de oaspete? VISSARION, B. 99. ♦ Persoană care vizitează o țară, o instituție sau asistă (ca invitat, ca reprezentant) la o solemnitate, la reprezentații etc. A devenit o tradiție ca la marea noastră sărbătoare națională să fie de față numeroși oaspeți de peste hotare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2749. 2. (Transilv., Maram., Bucov.) Nuntaș. La ospăț... tot oaspeți rari. Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. În Transilvania tot oaspetele aduce cu sine cîte ceva de-ale mîncării. SEVASTOS, N. 285. – Variante: oaspe (REBREANU, R. I 53, EMINESCU, O. I 147, ALECSANDRI, T. II 97), oaspăt (LESNEA, I. 130) s. m.