OBLĂDUIRE, oblăduiri, s. f. 1. Acțiunea de a oblădui și rezultatul ei; guvernare, conducere. Pentru oblăduirea, ținuturilor creștine coprinse de dînșii.. simțise trebuință a se sluji cu oameni cari să vorbească limbile europene. ODOBESCU, S. A. 126. Toți boierii dușmani oblăduirii mele Sînt prinși de acest paingăn în desele-i rețele. ALECSANDRI, T. II 86. Cum a fost oblăduirea mea?.. Care s-a întors de la ușa mea, fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ♦ (Concretizat) Organ de conducere, stăpînire. Înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul lighioanelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 38. 2. Protecție, ocrotire. Femeile mă salutau zîmbind, ca pe un profesor subt oblăduirea căruia doreau ele să-și așeze cîndva acele odrasle. SADOVEANU, A. L. 181. Rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei. REBREANU, I. 67.